ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NAŢIONAL (1867-1914)

TRANSILVANIA   Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada la care ne referim cea mai importantă provincie cu populaţie românească aflată sub dominaţie străină. în 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. În toate recensămintele efectuate de autorităţile maghiare, în pofida falsificării unor date, românii au reprezentat majoritatea populaţiei provinciei. Conform acestora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populaţie, în 1890 47,98%, în 1900 47,20% iar în 1910 46,20%. În 1902, din 4 597 de comune din Transilvania românii dominau numeric în 2 971, adică în 67,4% dintre acestea. Scăderea procentului se explică şi prin treceri de locuitori în Vechiul Regat sau prin emigrareaîn S.U.A. şi Canada.
   Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu, ca: legea uniunii, legea pentru egala în-dreptăţire a naţionalităţilor, legea învăţământului (1868), legea electorală (1874), lege Trefort (1879), Ungaria a agravat la maximum situaţia românilor din Transilvania. Astfel, au fost anulate toate drepturile şi libertătile politice ale populaţiei româneşti, naţiunea maghiară a fost proclamată "unitară şi indivizibilă", a fost supusă maghiarizării toată administraţia de stat, au fost respinse, sub pretextul "atentatului la ordinea de stat", orice revendicări cu caracter naţional, s-a îngrădit drastic accesul românilor la viaţa politică, s-a introdus în mod obligatoriu limba maghiară în învăţământ, inclusiv în cel primar. În 1870, din 26 de şcoli existente în învăţământul mediu, doar 5 funcţionau cu predare în limba română, fiind frecventate de 840 de elevi.

BASARABIA   Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Rusia în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 încheiat cu pacea de la Bucureşti din 1812. În perioada ce a urmat, în ciuda unui control militar ţarist efectiv, s-a acceptat menţinerea unor elemente de autonomie specifice provinciilor de margine ale Imperiului. în 1817, provincia avea o suprafaţă de 45 630 km şi o populaţie de 482 630 de locuitori, dintre care 86,7% erau români; restul erau ruteni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Ea constituia o zonă cu importanţă economică, date fiind numeroasele cirezi de vite şi cantităţile mari de cereale ce se obţineau aici.
   Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat, mereu, un exod de populaţie peste Prut, în Moldova. În 1818 regiunea a primit statutul de regiune de graniţă (oblastie), iar centrul său a fost stabilit la Chişinău. S-a elaborat Regulamentul statului Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată autonomiei acestei provincii româneşti. Până în 1828 teritoriul a fost condus de un guvemator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea locală, s-au luat măsuri de distribuire, către aceasta, a unor pământuri, în alte zone ale Rusiei, şi proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828, măsurile de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat, autonomia sa fiind practic desfiinţată. La capătul perioadei, între 1828 şi 1871, ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind guvernată autocratic. Ţarismul a desfăşurat intens o politică de colonizare cu populaţie slavă, ucraineană, poloneză şi chiar germană adusă din zonele Mării Baltice. în administraţie s-a desfăşurat un proces de rusificare din ce în ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în administraţie, Biserică şi şcoală.
   S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaţionalizare, ce a generat protestul populaţiei româneşti. În Basarabia, principala formă a luptei naţionale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. În 1848 s-a publicat gazeta "Românul", iar în 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsă. Marile evenimente din România, şi anume revoluţia din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou puternic în rândul populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, fapt ce a determinat autorităţile ţariste să impună întreruperea oricăror legături cu Ţara, intensificând politica de rusificare a populaţiei româneşti. În 1867, limba română a fost interzisă în toate şcolile din Basarabia, limba rusă devenind obligatorie. În campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cărţile vechi bisericeşti să fie strânse din sate şi trimise la Arhiepiscopia din Chişinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuşi, în 1890, autorităţile ţariste erau nemulţumite de menţinerea şi afirmarea specificului naţional al populaţiei româneşti, astfel că ţarul Alexandru al III-lea a cerut guvernatorului Batiuşkov să cerceteze cauzele ineficienţei procesului de rusificare. Românii au continuat, astfel, să reprezinte, în ciuda politicii de deznaţionalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru relevat şi de recensăminte. În 1834 ei reprezentau 86% din populaţie, în 1862, 66,4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezultat al rusificării, doar 47,6% dintre locuitori, dar, oricum, cei mai numeroşi, căci 19,6% erau ruteni şi ucrainieni, 8,2% ruşi, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuţie între Marile Puteri, dar şi între România şi Rusia. Dacă, în 1856, judeţele din sudul Basarabiei, -Cahul, Ismail şi Bolgrad- au fost retrocedate Moldovei, până în 1877 guvernul ţarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de la Paris în acest sens. A reuşit aceasta însă doar încălcând integritatea teritorială a României, prevăzută a fi respectată prin Convenţia de la 4 aprilie 1877. Congresul de la Berlin din anul 1878 a acceptat ca Rusia să încorporeze întreaga provincie românească dintre Prut şi Nistru.
   La începutul secolului al XX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti s-a intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum lon Inculeţ, lon Pelivan, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa, Vasile Stroescu şi alţii. După revoluţia din 1905-1907 în Basarabia s-au afirmat trei grupări, şi anume gruparea radicală a studenţilor, cea a intelectualilor, cea a boierilor moldoveni conduşi de P. Dicescu, care au format, mai târziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chişinău s-a format şi a activat "Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale" şi a fost publicat ziarul "Basarabia". În ciuda represiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emanciparea naţională, folosirea limbii române în şcoală, Biserică şi administraţie.

BUCOVINA   Anexată în 1775, în urma unor rapturi teritoriale, de către Habsburgi, Bucovina s-a aflat, până în 1786, sub ocupaţie militară, iar apoi alipită Galiţiei. În 1849 ea a devenit ducat aflat sub directa guvernare a împăratului de la Viena. Politica de deznaţionalizare forţată a românilor practicată de Habsburgi a vizat în special Biserica şi şcoala, unde a fost interzisă folosirea limbii române şi au fost facilitate mari imigrări de populaţie ucraineană, germană, ruteană, slovacă. În cele din urmă, s-a produs şi descreşterea treptatâ a populaţiei româneşti şi ascendentul populaţiei ucrainene. În 1848 populaţia Bucovinei a numărat 377 571 locuitori, din care 209 293 români şi 108 907 ucraineni. În 1900, din 730 195 locuitori, 229 018 erau români şi 297 798 ucraineni. Restul populaţiei era reprezentată de germani, polonezi, maghiari, ruteni, armeni.

DOBROGEA    Spaţiul Dobrogean a urmat un drum propriu, ce a permis supravieţuirea populaţiei româneşti. Dobrogea nu a fost integrată total structurilor Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană a voievozilor români a suscitat, mereu, idealul luptei sociale şi naţionale. Populaţia româneascâ a continuat să vieţuiască în comunităţi proprii nu doar în mediul rural, ci şi în oraşe. Centrul politic, administrativ şi militar al regiunii s-a aflat, în secolul al XIX-lea, la Babadag. După 1848 se constată o strângere a legăturilor cu românii din Vechiul Regat. Biserica şi şcoala au rămas, în continuare, principalele instituţii în luptă pentru drepturi naţionale. Cu concursul şi al unor cărturari ardeleni, şcoala dobrogeană a devenit o armă de luptă pentru păstrarea spiritului românesc, fiind întreţinută de comunităţile locale şi statul român. Nifon Bălăşescu a fondat circa 25 şcoli, dintre care cea de la Tulcea a fost sprijinită financiar direct de către guvernul de la Bucureşti. Congresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al României asupra Dobrogei. Într-o proclamaţie adresată armatei, la 14 noiembrie 1878, de principele Carol, cu prilejul unirii Dobrogei cu România, se spunea că "veţi merge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri".