Studiile românesti despre ţigani lipsesc cu desavârsire pâna la 1837, când Universitatea din Berlin ii solicita lui Mihail Kogalniceanu o lucrare in domeniu, care avea sa aiba o stralucita cariera interna desi, in fapt, era doar o compilatie din autori straini. Uneori, lapidar, sursele confirma absenta preocuparii elitei românesti fata de destinul robilor. "De unde si când a venit acest neam in Moldova? Nu stiu nici ei insisi si nici nu se gaseste nimic despre dânsii in cronicile noastre (...). Tiganii sunt imprastiati ici si colo in toata Moldova si nu afli boier care sa nu aiba in stapânirea sa câteva salase de-ale lor", spune Dimitrie Cantemir in "Descrierea Moldovei".
Asiduu cercetati in Europa, incepând cu George Borow (1521), despre ţiganii din România exista totusi numeroase surse documentare, dar in consemnari ale calatorilor straini. In schimb, ei sunt atestati, sub aspect juridic si social, doar ca robi domnesti, manastiresti sau boieresti, inca din primele documente ale cancelariilor Tarile Romane (3 octombrie 1385). Timp de câteva secole, ţiganii vor suporta un tratament similar cu institutia sclaviei din Imperiul Bizantin. Istoricul C. Giurescu arata, in studiul sau "Despre rumani", ca intre robie si rumanie sau vecinatate era o mare deosebire: "Ele nu numai ca nu s-au confundat niciodata, dar nici macar nu s-au atins. Erau doua stari cu totul deosebite. Fata de rob, rumanul sau vecinul era socotit ca om liber". Casatoriile mixte erau interzise - "Intre oameni liberi si robi nu se incheie casatorie" (Codul Calimach, Cap.II) -, desi documentele de epoca semnaleaza si astfel de cazuri.
Organizati in salase conduse de juzi tiganesti (jiudeci, cnezi, vatamani), grupati pe tinuturi, coordonati de "bulucbasi", subordonati hatmanului sau vornicului de tigani, dupa legile tarii - "Tiganul este o persoana ce atârna de altul cu averea si familia sa" - Regulamentul Organic, cap. II -, ţiganii erau considerati in sfera bunurilor nemiscatoare, schimbati, vânduti ori daruiti, servind si ca unitate de schimb. Se putea vinde chiar o "jumatate" de rob, adica jumatate din numarul copiilor care i s-ar fi cuvenit unuia dintre soti.
Vânzarea de robi ajunsese sa se faca pe o scara atât de intinsa incât, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, robii erau ingrasati, deoarece, fiind vinduti cu cântarul, valoarea lor depindea de greutatea pe care o aveau. Ocaua de carne de rob se vindea cu doi galbeni, roaba (femeia) era platita mai putin cu o treime decât barbatul, iar copiii nevârstnici pe câte jumatate de pret. Chiar si sugarii se vindeau cu cântarul. Cei mai putin pretuiti erau "tiganii batrâni si sterpi". Presiunea abolitionismului occidental si colapsul precipitat al sistemului feudal aveau sa determine si in România moderna abolirea "sclaviei tiganilor": In Moldova, la 1844 - robii domnesti si manastiresti; la 1855 - robii boieresti; in Muntenia, la 1847 - robii domnesti si minastiresti, la 1856 - robii boieresti.

Chiar daca robia a fost desfiintata, programul reformist al pasoptistilor si al guvernelor care au urmat nu au cuprins si problema emanciparii/integrarii sociale a ţiganilor. Daca, in timp, statusul taranului roman a fost imbunatatit sistematic, acestia nemaifiind doar o "mâna de lucru", pentru ţigani, dupa Dezrobirea juridica din 1856, absenta unei elite si a resurselor care sa impuna reprezentarea intereselor lor au dus la o revenire la situatia anterioara. Pentru a supravietui, cei mai multi ţigani au fost constrânsi sa se separe de majoritate si sa dezvolte o "cultura a saraciei" (in care identitatea etnica era/este o oportunitate pentru exploatarea unor resurse marginale) si o "cultura a rusinii", dominata de existenta unui stigmat individual si colectiv, derapaj existential etc.
Marginalizarea si excluderea sociala a ţiganilor au creat, in timp, un important decalaj socio-cultural intre populatia majoritara si comunitatea ţiganilor. Incercari de organizare s-au facut in perioada de dupa Dezrobire, incercându-se structurarea pe bresle, dar industrializarea inceputului de secol XX a facut inutil acest demers. In 1919, doleantele ţiganilor catre statul român erau: "De asemeni, ne rugam ca de aici inainte, in toate actele oficiale românesti sa nu se mai foloseasca pentru noi si urmatorii nostri numirea (porecla) ca batjocura «tigan» ci aceasta, daca nu se sterge cu totul chiar din uzul oficial, sa se circumscrie cu o alta denumire care se va afla de corespunzatoare". Ţiganii mai cereau sa fie improprietariti, drept la educatie si sa fie considerati "egali in drepturi si in datorii cu ceilalti români din România Mare".
In perioada interbelica se constata o oarecare imbunatatire a situatiei ţiganilor, indeosebi intre 1934 si 1939 când, cu concursul si sub patronajul unor institutii si personalitati ale vremii, Societatea Generala a Romilor a editat reviste proprii, carti, a avut 784.793 cotizanti si, in general, a militat pentru drepturile etniei. Societatea se va autodizolva in 1948.